21.03.2019

Gina Șerbănescu

Dilema Veche

Nu pot să accept că cineva poate să îmi reproșeze, după ce mi-a văzut un spectacol, că nu i-am oferit acel spectacol pe care el l-a intuit în primele douăzeci de minute. Am dreptul să contrazic cheia propriei mele montări, am dreptul să schimb abordarea, să invit la restabilirea convenției în care s-au instalat receptorii mai „leneși”. (...)

Recunosc că mă sperie această problemă a stilului pentru că refuz să mă fixez în abordarea: “Tu ești acela care face așa și doar așa”. Apoi cronicarii și spectatorii ajung să îți sugereze să faci tot așa pentru a ști cum să te citească, pentru că vor să aibă de-a face doar cu acel mod al tău de manifestare. Asta înseamnă, de fapt, pentru un artist, că el materializează un gînd exterior operei sale, ceea ce e înfiorător. Din afară se văd, cu siguranță, obsesii reiterate, tendințe de a atinge niște zone tematice, anumite planuri estetice, ceea ce e normal să existe, dar cred că un stil bătut în cuie e o formă de inexistență teatrală sau de existență muzeală. (...)

Mie, încă de la prima lectură, vocea actorului îmi sugerează construcția scenei și raporturile cu ceilalți, ea creează o volumetrie în spațiu prin care actorul este racordat la toate coordonatele scenice. E vorba de o geometrie a auzului, poate că sînt un regizor acustic, deși încerc să mă feresc cît pot de actoria “de tonuri” și chiar le spun actorilor să nu fie extrem de atenți la semnele de punctuație ale textului, pentru că există multe lucruri pe care le poți descoperi dincolo de ceea ce îți oferă dramaturgul. Nici cu textele mele nu sînt foarte blînd, reduc din surplusul de metafore și iau distanța de care e nevoie.

Citeste tot interviul