Apropo de culori, sub motto-ul „orange is the new black”, mi se pare că portocaliul domină terenul de tenis și scena în sine. De ce portocaliu?

De acolo am pornit, de la pământul andaluz, de la zgură, după care asta s-a legat cu portocalele din text și de coroana din flori de portocal care gravitează în tot textul. Afișul are o portocală imensă tăiată în două. El, în sine, nu înseamnă mare lucru, dar după ce vezi spectacolul îl înțelegi. Mie îmi place culoarea în scenă. E safe să faci spectacole în alb, negru, roșu; le poate face oricine.

Are dimensiunea vizuală a spectacolului de teatru o importanță aparte?

E extrem de importantă. Cunosc parametrii scenelor în linii geometrice. „Nunta însângerată” începe într-o simetrie vizuală, atenția se muta stânga-dreapta, apoi central, uniformizând și direcționând privirea. Muzical, actorii intră și ies pe același tip de masă și pe același fundal în primele două tablouri. Simetria se sparge, ulterior dispărând și fileul. Nunta îi aduce pe oameni împreună, urmând să-i separe din nou. Gândesc muzical, dar și arhitectural.

Deci ești regizorul care face spectacole pentru public și nu de amorul artei?

Fac spectacole pentru că îmi place să lucrez cu alți oameni și să ne jucăm împreună. Nu cu toți descopăr lucruri extraordinare și nici eu nu sunt la fel de darnic cu toți. Caut fascinația reciprocă; dacă un om te inspiră, simți că trebuie să vii cu ceva mai bun, și el la fel. Asta e partea frumoasă. E un dans în doi. Recunosc, nu mă gândesc la spectator, ci am încredere în mine și în actori. Nu îmi plac spectacolele în care publicul este agresat. Totodată, lumea nu vine la teatru să se plictisească, ci să se simtă bine, să fie emoționată. Cred în ritm mai degrabă, decât în spectatori. Divertismentul, dacă e de calitate, nu exclude arta și viceversa.