Într-un viitor apropiat, o societate distopică provoacă desfășurarea dicteului angoasant al protagonistului, conturând o destăinuire testamentară. Aici, oamenii au aproape totul, dar viața are o durată prestabilită. Încolțit de moarte, tatăl simte că i-au mai rămas atâtea de făcut înaintea morții ceremonios organizate de această societate. Receptorii dramei sunt mama și fiul. Femeia/ Mama protestează original la adresa ordinii sociale, îndepărtându-se de lume, întorcând spatele plecării soțului, schițând astfel un poem ermetic prin tensiunea pe care o produce așteptarea chipului său. Fiul este supremul receptor, obligat să înțeleagă dorința de evadare a tatălui și condamnat s-o perpetueze: „Privirea modifică lumea. Ne uităm în ea şi ea se uită în noi. Toata copilăria am avut urâtul sentiment că locuim într-un decor de teatru, și că pereții – pereți și masa – masă și scaunul – scaun, toate nu erau altceva decât niște minciuni. Decoruri, butaforie și culise. Dar noi, oricât de fake am fi fost, eram totuși vii, și nimeni – nimeni nu ne-ar fi putut juca drama mai bine decât o făceam noi."