„Când am scris Dingo Dogs, eram în primul an de master. Autoriatul dramatic îmi era cu totul străin. Am vrut să scap de ideea că regizorul trebuie doar să regizeze. Am început să elaborez în scris un gând mai vechi, pentru a da mai mult spațiu de expresie unor voci absente în discursul nostru artistic. Am inventat o lume îndepărtată, pentru a putea vorbi despre ceva apropiat, firesc. Am văzut o contra-putere eliberatoare în a scrie, în a imagina, mixând reconstituirea ex post a unui traumatism (un viol din Biserica Catolică)cu o poveste imaginară de iubire aflată la început. Dingo Dogs e ciocnirea, într-un mediu intim, a doi oameni foarte diferiți, uniți de-o fascinație imensă a unuia față de celălalt. La fel ca toate textele mele, vorbește despre un tip de sfârșit; și ce să fie mai luminos decât un sfârșit? E și o piesă despre corp, despre vârste și despre blândețea față de neputințe.”