June 21, 2020 11:17 PM
Acum mai bine de 15 ani scriam o poezie (îndeletnicire la care am renunțat între timp) care se termina cam așa:
Numai pietrele de pe drum înțeleg / Gestul absenței
Am făcut de curând 30 de ani și nu sunt sigur dacă am iubit vreodată. Ciudat. Cel puțin, nu așa cum îmi imaginam că ar trebui să fie sentimentul ăsta despre care citisem mult, pe care îl văzusem reprezentat, jucat, enunțat, trăit uneori atât de aproape de mine... Desigur, fac obsesii ca tot omul, am perioade lungi de singurătate (zic eu creativă ), am avut relații toxice în care amânam (Dumnezeu știe de ce! ) ziua despărțirii, apropieri pe care le vedeam instant nepotrivite, rateuri, lipse acute de curaj, îndrăzneli prea mari etc.
Iubirea pe care încă n-am cunoscut-o e pentru mine ca un mal pe care îl văd din larg, spre care tânjesc și care mi se refuză. Poate nu e momentul, poate nu sunt vasul potrivit. Quizás, quizás, quizás...
Recent, am dat peste o melodie a Lolei Flores, în intro-ul căreia zice:
Dragostea aproape niciodată nu vine cu aceeași forță din partea amândurora. Întotdeauna unul iubește mai mult decât celălalt. Dacă e nevoie să alegi, e de preferat să iubești. Întotdeauna să iubești. Să nu te lași iubit.
Dar iubirea asta de negăsit, mai mult teoretică decât practică, se simte ca atunci când faci poze cu vreo vedetă și apleci capul spre ea să pară că vă cunoașteți. Colecționezi astfel mici clipe de fericire, ca într-un insectar, pe care-l uiți mai apoi în vreo noptieră.
Știți cum zic?
2022-2023
Bosnia — patrie fictivă: Un muzeu al războiului. Acel război, acele gesturi, aceste vieți. Genealogii tragice. Mitologii naționale. Istorie recentă. Oroare. Complexe de superioritate. Mecanisme de apărare. Privire orizontală.
Bosnia — patrie afectivă: Împotriva realismului. Dacă suntem pietre, măcar să spargem ceva. Între frați. Înainte și după. Bombe neexplodate. Opere neterminate. Vindecare. Grădini ascunse. Voci care nu vorbesc.
Bosnia— patrie subiectivă: Once upon a time in Yugoslavia. Lumina s-a stins singură pentru totdeauna. De parcă am fi fost fericiți. Noi n-avem altă casă. Daună totală. Vină – grad zero. Bunătate – floră spontană. Intimitate. Persoana I plural. Noi versus ei.
2017-2022
Într-o permanentă fugă, protagonistul glisează cu mult umor printre obiceiuri casnice, voyeurism, job într-o corporație, relații colegiale bizare, un libido exacerbat și o fascinație ierarhică soră cu patologia. Deși pare o alergare zilnică, INDIVIDUAL COMPUS este un sprint final. O răsturnare a stupului, din care analizăm doar o albină.
2016
Într-un viitor apropiat, o societate distopică provoacă desfășurarea dicteului angoasant al protagonistului, conturând o destăinuire testamentară. Aici, oamenii au aproape totul, dar viața are o durată prestabilită. Încolțit de moarte, tatăl simte că i-au mai rămas atâtea de făcut înaintea morții ceremonios organizate de această societate. Receptorii dramei sunt mama și fiul. Femeia/ Mama protestează original la adresa ordinii sociale, îndepărtându-se de lume,
