Uneori, ceea ce vede celălalt în tine ca fiind curaj e pură întâmplare, iar ceea ce tu consideri că e o reală clipă curajoasă (artistică sau umană) poate trece neobservată.

Primul cuvânt pe care îl spune copilul e mama, dar mai înainte de asta, primul sentiment e frica. Pe frică se construiesc viețile. O permanentă îmblânzire a fricii. Cu asta trebuie să lucrăm.

Un dans periculos între curaj și frică.

Bucuria zilnică a întâlnirii, omenia din clipele de cumpănă, astea rămân, astea nasc prietenii. Și ne fac fericiți, sau măcar inconștienți de frică. Uneori merge să acceptăm faptul că nu suntem chiar cei mai curajoși, cel puțin nu zilnic.

Mă bucur de sincronicități. Întotdeauna. Ce simțeam de mic ca fiind magic, acele momente care îmi clarificau o apariție / informație/ idee recentă poartă totuși un nume.

Câine fiind, stăpân la oi, m-am imprietenit atât de mult cu ele, că urșii nu mă mai sperie.

Mergem împreună pe cele mai abrupte pajiști alpine. Împreună.

'' și ce n-ai făcut să mă îngropi / totuși ai uitat că sunt o sămânță ‘'

- 1978 '' Corpul și resturile ''

Dinos Christianopoulos

‍