„Cine l-a ucis pe tata?, romanul autobiografic al lui Édouard Louis, e o scrisoare care nu-și găsește răspuns, e urletul violent al unui fiu către tatăl său. Autorul face slalom, la viteze halucinante, prin propriul său trecut, în zone sensibile de intimitate și traumă. Devenit bestseller, bucurându-se de multiple traduceri și montări, Cine l-a ucis pe tata? sondează istoria personală dintr-o perspectivă politico-filosofică. Poveștile intime au încărcătura unor reflecții critice. Am plasat acțiunea într-o sală de sport (concepută de Adrian Balcău), loc al obsesiei față de corp. Acest meta-spațiu e specific dinamismului istoriilor fiului, contrastând cu imobilitatea tatălui. (…) Spectacolul este o odă bulversantă dedicată tatălui, lăsat fără drept de apel. Rușinea, violența și precaritatea sunt catalizatori ai arcului de tensiune dintre un tată condamnat să repete viețile bărbaților din familia lui și un fiu care a devenit scriitor. Pare că totul îi separă. Autorului îi lipsește prezentul, dar marele său privilegiu e să fi cunoscut viața fără privilegii. La această existență timpurie, în teritoriile predilecte ratării, revine el obsesiv. Paharul suferinței sale se bea în înghițituri mici.”
– Andrei Măjeri, regizorul spectacolului
Teatrul Tineretului Metropolis
Adelin Tudorache,
Alex Iezdimir,
Eduard Chimac,
Hunor Varga,
Iustin Danalache
și Vlad Ionuț Popescu
REGIA:
Andrei Măjeri
DRAMATURGIA:
Mihaela Michailov
SCENOGRAFIA:
Adrian Balcău
COREGRAFIA:
Andrea Gavriliu
SOUND DESIGN:
Adrian Piciorea
PREGĂTIREA MUZICALĂ:
Alexandra Ștefan
ASISTENT REGIE:
Alex Mirea
"Cortina roșie ce închide mica scenă din sala studio a Teatrului Metropolis introduce publicul într-un spaţiu intim și misterios ce evocă ceva din tensiunea erotică a filmelor lui David Lynch, potențată de muzica seducător-melancolică a Ninei Simone. La deschiderea cortinei întreaga scenă e o sală de sport, prin excelență locul antrenării și etalării masculinității. Iar corpul e terenul exersării și descoperirii identității în toate aspectele ei. „Aparatele” sălii de sport sublimează violența cuvintelor prin fizicalitate ca metaforă a suferinței ce însoțește călirea corpului și a spiritului de adult. Aici plasează regizorul Andrei Măjeri mărturia asumat autobiografică a personajului Eddy Belguelle din romanul „Cine l-a ucis pe tata?” de Édouard Louis în spectaculoasa premieră pe care o semnează la Teatrul Metropolis din 8, 9 decembrie 2023. Dramatizarea originală a Mihaelei Michailov sintetizează romanul monologal și oferă un text de spectacol organizat în straturi narative concentrice ce îmbracă nucleul identității socio-cuturale a personajelor principale, fiul și tatăl.”
Oana Cristea Grigorescu, Cine l-a ucis pe tata? Sau identitatea e întotdeauna politică,
https://revistascena.ro
„Tema scenei-sală de sport — bârlogul himerei androice, blochează câmpul vizual al spectatorului în poziția de respect fanatic pe care o adoptăm fără crâcnire în fața competiției sportive: nu mai mișcă nimeni când un bărbat face sport. Cineva urmează să fie înfrânt, cineva urmează să câștige. În noi încep să urle genele strămoșilor noștri, captivi pe vecie în amfiteatrele cu gladiatori. Dar cine se antrenează aici și pentru ce competiție? Se antrenează tatăl și fiul pentru lupta corp-la-spirit-la-corp pe care o vor duce până la moarte. Se antrenează omul împotriva sa, vrând să-și cucerească dușmanul inventat în laborator, creația sa inumană și postumană: masculinitatea absolută, predată ca o ștafetă-cal-troian din generație în generație. Bărbatul. [...]
Și cine e fiul dumnezeului nostru? Fiul-eșec, fiul-roz, fiul pe care-l râde sat-microcosmul tatălui. Fiul care merge ca o fată în drumul către Olimp-Golgotha-ul implacabil al masculinității pe care trebuie să o cucerească în numele tatălui. În loc de săbii are pampoane, în loc de armură, un tutu roz. Păpușa Barbie, la dracu’. Barbiebărbatul. Normal, are sens, căci toți bărbații se joacă cu ei înșiși ca cu niște păpuși. Bărbatul e o păpușă Barbie care se-mbracă-n rochie, se pune în cutie și se privește de deasupra ca pe mort în sicriu. Bărbatul așteaptă ca el-Barbie să-și surâdă aprobator-complice. Fetișul bărbatului pentru travestire este fetișul bărbatului față de propria-i feminitate reprimată: autoerotism dosit în vestiarele sălilor se sport.”
Mihail Tamba, Colivă roz pentru (ra)tații noștri,
www.medium.com
„Să ucizi un fel de a fi. Un curaj pentru care nu te poate pregăti nimeni niciodată. O crimă tăinuită spre care suntem mereu împinși de toate nepotrivirile noastre cu ceea ce ne înconjoară, de toate disonanțele care ne amenință cu invalidarea, cu neacceptarea, cu respingerea, cu izolarea. O crimă pe care cel mai adesea o vedem săvârșită sau dusă la bun sfârșit într-un gest suicidal asupra sinelui, convinși că vina, rușinea și responsabilitatea de a nu ne găsi locul este numai și numai a noastră. Pentru cei mai norocoși dintre noi vine o zi a trezirii, în care ne dăm seama că trebuie să ucidem alte feluri de a fi care nu ne-au dat niciodată voie să-l căutăm și să-l exprimăm pe al nostru.Și poate că trebuie să începem prin a ucide mai întâi un fel de a privi spre cum se ucide un fel de a fi. Este curajul cu care pornește la drum regizorul Andrei Măjeri în cea mai nouă și tulburătoare aventură teatrală a Teatrului Metropolis, într-un spectacol dur, răspicat și înverșunat, îmbrăcat în cea mai candidă și inocentă poezie a simțurilor, despre violența continuă la care este supus un suflet de copil, despre fricile, rușinile și furiile latente care se adună nemilos în trupul lui fragil, explodate în momentul regăsirii și mărturisirii de sine.”
Luciana Antofi, Dansul printre paharele cu apă ale unui bărbat adevărat,
www.lucianantofi.wordpress.com
„Dinamica celor șase, felul în care își pasează rolurile, naturalețea cu care își contrapunctează fragmentele de personaj cu scurte meta-replici, adesea pline de umor, explică parte din succesul bine-meritat al spectacolului lui Măjeri. Corporalitatea, gestica individuală și de grup, momentele muzicale live și înregistrate (pop francez de anii '70 - '80, arie de Puccini, Céline Dion, etc.) impresionează retina și transmit fragilitatea, contradicțiile, impulsurile asincrone ale poveștii. Relația fiu-tată, la a cărei evocare unidirecțională (dinspre fiu) suntem martori, e marcată de regrete, reproșuri, amintiri calde, rememorări teribile, empatie, furie, afecțiune, distanțare. Contextul social și familial în care s-a născut, a crescut și s-a maturizat tatăl, nevoile și miturile care i-au determinat acțiunile și populat imaginarul sunt de natură să explice parte din gesturile sale reprobabile. Să explice, dar nu să grațieze.”
Mihai Brezeanu, Dragă tată, - Cine l-a ucis pe tata?, https://agenda.liternet.ro
„Cine l-a ucis pe tata? era, deja, comentat entuziast, atunci când am intrat să-l văd la Teatrul Metropolis, la o lună de la premieră. Pe de-o parte, pentru că spectacolele lui Andrei Măjeri sunt așteptate și urmărite, pe de alta, pentru că impresia produsă de cei șase tineri actori a fost majoră. Regizorul, dintre ale cărui creații am văzut aproximativ jumătate, a dovedit, în cei zece ani în această postură (împletită viguros și cu aceea de dramaturg), că ține la inventivitate, la estetică, la idei și, de o vreme încoace, la o accentuare spre tezele care amprentează și teatrul. Și în luări de cuvânt, dar și în spectacole, subliniază privirea critică, chiar cu o doză de maliție, colorând autoportretul sensibilităților, poeziei, reflecțiilor de profunzime. A povestit într-un interviu recent cum a descoperit prima carte a lui Édouard Louis, cum a intrat în dialog cu autorul și cum a ajuns la spectacolul de acum, cu un text datorat Mihaelei Michailov, aceea care a dramatizat romanul Cine l-a ucis pe tata. Semnul întrebării, care apare în titlul de la Metropolis, este, aparent, o poziționare spre cercetare, urmare a dubiului.”
Marius Dobrin, Viața și moartea ca impro show - Cine l-a ucis pe tata?, https://agenda.liternet.ro
„Regizorul Andrei Măjeri ne amuțește odată cu deschiderea cortinei pe hemiciclul de la Teatrul Metropolis, Sala Mică. Ne aruncă în mijlocul unei săli de sport, cu multe aparate de gimnastică: spaliere, inele de gimnastică, saltele. Din timp în timp, obsedant, se aude un fluier de arbitru, sau profesor, sau antrenor, care îi anunță pe cei cinci sportivi că trebuie să schimbe aparatele. Când se vor opri din aceste exerciții de gimnastică, odată cu dispariția aparatelor, vom înțelege că suntem într-o lume a unei familii obișnuite, normală ca stare socială într-o societate care ne este foarte cunoscută cu sărăcia și nedreptățile repetabile, și că suntem într-o lume în care violența fizică și cea verbală și-au făcut deja loc. Îi dau dreptate lui Măjeri când afirmă că "... teatrul trebuie să împingă tematici noi, să aducă pe tavă lucruri relevante, care comunică cu societatea de acum, cu problemele societății de acum", și asta și face în teatrul său, pe care l-am văzut vineri seara. Pe 8 decembrie 2023 am fost la o premieră care m-a tulburat foarte mult, și sunt convins că nu numai pe mine, ci pe majoritatea celor prezenți în sală. [...] Purtați între dans, voci care cântă, asprime fizică, nu am simțit când. Sub luminile subtil conduse, nu am simțit schimbările costumației personajelor, de la pantaloni scurți, genunchere, tricouri T-shirt, la costume negre, cravate negre și rochii de colecții, ne-am aliat cu acești oameni care nu sunt auziți. Poate că Andrei Măjeri chiar face un nou fel de teatru. Ce ziceți? Cred că...”
Octavian Neculai, Un film al minții noastre - Cine l-a ucis pe tata?, https://agenda.liternet.ro
„Tatăl și fiul, Eddy și tatăl său. Mama gravitează pe orbita relației dintre cei doi, la fel cum gravitează și ceilalți frați sau colegii de școală. Se creează astfel un univers decupat perfect din ceea ce numim generic rama tramei – ce se întâmplă între cei doi și cum evoluează de facto relația acestora depinde (și) de transformările din societate. Tatăl muncește, merge la serviciu, are complexe de inferioritate din cauza lipsei studiilor, nu reușește să treacă peste un anumit prag al indiferenței comunității. De aici și sugestia de interior casnic sărăcăcios, cele câteva elemente de decor, expediate într-o margine a scenei sunt pe cât de sugestive vizual, pe atât de utile în desfășurarea acțiunii. Nu există element de decor care să nu fie folosit, util, ceea ce înseamnă că economia mijloacelor scenice este în favoarea constructului spectacular. Se adaugă la aceasta albul costumelor (ținute sport, de sală de fitness) și lumina (rece, în cea mai mare parte a spectacolului). Spalierul, inelele, calul de sărituri și saltelele pentru exercițiile la sol capătă, rând pe rând, alte semnificații și în jurul acestora actorii dansează, relaționează, spun povestea lui Eddy și a tatălui său. Distribuție 100% masculină – cred că Măjeri are toate șansele să intre în istoria teatrului românesc ca fiind regizorul distribuțiilor unisex, când face spectacole doar cu femei, când doar cu bărbați – cu actori pe cât de tineri, pe atât de bine pregătiți. Ei cântă, dansează și joacă cu maturitatea unora de vârsta de a doua, dar în sensul bun al expresiei. Cu alte cuvinte, distribuția este aleasă astfel încât unul sau altul dintre actori să fie perfecți în rolul lui Eddy într-un anumit moment al vieții sale.”
Nona Rapotan, Două teme și o singură familie- Cine l-a ucis pe tata?,
www.bookhub.ro
„Dacă textul de față ar fi scris pentru teatru, ar trebui să încep cu aceste cuvinte: «Un tată și un fiu se află la câțiva metri unul de celălalt, într-un spațiu vast și gol.»“Întocmai cu aceste cuvinte debutează și spectacolul. Cu această reprezentare a spațiului dintre doi actori care poartă masca unui fiu și a unui tată, plasați la câțiva metri unul de celălalt – fragilitate versus duritate.Relația tată/fiu e primordială, e esența întregului spectacol și pendulează între absență și prezență, abundând în tăcere. Imaginea pentru care Andrei Măjeri optează este una a perspectivei unice care începe cu un nucleu (fiul), dar se sparge în bucăți, reconstituind în acest fel tatăl, mama, frații, bunicii, familia, prietenii și deci trauma. Un mecanism prin care toată lumea devine Louis, dar în care vezi exact cine stă în spatele lui – un fel de „ești suma oamenilor pe care îi întâlnești“. [...] Spectacolul Cine l-a ucis pe tata? este un spectacol în care totul este supus alchimiei și devine unitar, fără a fi prea politic și fără a fi prea emoționant, un spectacol care are măsură în toate elementele sale și care răstoarnă și chestionează ficțiunile societății. Pe de altă parte, devine un spectacol al reflecțiilor profunde despre viața de zi cu zi, care păstrează speranța (re)definirii și a înțelegerii.”
Claudian Șiman, „Cine l-a ucis pe tata?” Prezență și absență în dimensiunea 3D a egooului, https://matcaliterara.ro
„Un firesc dureros, o tensiune veridică, o familiaritate a urletului înăbușit, o privire tandră, un umor ingenuu sunt particule găsite de Andrei Măjeri în parcurgerea fragmentată a unei copilării marcate de agresiune. Regizorul a folosit personalitatea, expresivitatea și energia distinctă a fiecărui actor, pentru a refracta această lume interioară complexă și contradictorie. Prin actorii aleși a creat un corp comun, viu, adult, în care memoria copilului interior reverberează la o vorbă a mamei sau un gest al tatei sau la tot satul care «râde de noi». Împreună sunt un corp dual al maturității și al copilăriei, un corp care suferă și se bucură, se joacă și se teme. Urăște și iubește. Dorește. Speră. Simte. Simte mult. Simte tot și se revoltă. Andrei Măjeri a găsit în actorii săi grația, sensibilitatea și frumusețea, calități ce întrețes dansul în doi dintre Iustin Danalache și Eduard Chimac, în toate lacrimile neplânse ale tatălui, purtate pe degetele fiului sau în intensele portrete ale tatălui la tinerețe.”
IRINA ZLOTEATeatrul Azi, nr. 1-2/2024
„Am simțit multă migală în spatele fiecărui gest, un gând regizoral coerent care le reunește și le ordonează într-un ansamblu bine controlat prin mișcări precise și sigure. Poate că cea mai interesantă descoperire pe care poți s-o faci pe măsură ce privești spectacolul este să ai impresia că Sala Mică devine treptat din ce în ce mai mare, ca într-un truc de magie bine orchestrat. Precizia aproape matematică, care însă nu anihilează sensibilitatea delicată a gestului, este o reușită regizorală evidentă. Andrei Măjeri reușește să armonizeze partiturile celor șase actori, fără a anihila însă individualitatea lor. Nu cred că trebuie trecut cu vederea nici faptul că viziunea regizorală reușește să potențeze abilitățile tuturor, încurajându-i pe fiecare dintre ei să-și lase o amprentă profund personală asupra personajelor pe care le construiesc pe scenă. [...] Cine l-a ucis pe tata? este, pe bune dreptate, un spectacol în care actorii tineri se văd. Un spectacol în care li s-a oferit încrederea și spațiul necesare să crească, să-și descopere noi resorturi creative și să devină vizibili într-un spațiu teatral în care proaspăt absolvenții au nevoie, mai mult ca niciodată, de roluri care să-i pună în lumina potrivită.”
Daria Ancuța, E nevoie de o revoluție ca tata să-și dea voie să plângă, https://dissolvedmagazine.com
„Scos în fața publicului la finalul anului trecut, producția Teatrului Metropolis e o declarație de dragoste platonică, o strângere în brațe colectivă, o celebrare și o taxare a masculinității – în același timp, cu același ton blând. Și caustic, și crud, în momentele în care se iau peste picior duritatea tatălui, agresivitatea băieților de la fotbal și constructele sociale cu barbă și mușchi.
În întâmpinarea spectatorilor, cortina stă divă peste scenă. Ascunde, cultivă anticipare. Montarea știe că e un apogeu al stagiunii, nu doar pentru că textul sursă este Édouard Louis, nici pentru că distribuția arată și este marketată ca o reclamă CK cu subtonuri renascentiste. La intersecția sensibilului cu asprimea, se vorbește despre putere într-un limbaj general al vulnerabilității și fragilității prin toate mijloacele scenice. Pe scurt, este un șoc termic pentru felul în care societatea își crește băieții, o pledoarie fină pentru empatie, acceptare a slăbiciunilor, trăire a trăirilor.
Pendularea între bărbăție, așa cum este ea înțeleasă tradițional, și delicatețe este ținută în mână în primul rând de o estetică duală, care se zbate între aceleași extreme. „Cine l-a ucis pe tata?” dezvăluie un gymnasium esențializat, o sală de sport ca locaș de cult pentru băiețeală – acest safe space simbolic pentru forță, corporalitate și răutăți de vestiar.”
Raluca Cîrciumaru, „Cine l-a ucis pe tata?”/ Ne ucidem tații în tot felul de feluri, www.ziarulmetropolis.ro
„[…] Cine l-a ucis pe tata? e mai puțin o dramă personală și mult mai accentuat o dramă a inegalităților de clasă socială, o justificată interpelare a sistemelor socio-politice care permit eroziunea prematură a indivizilor, excluderea lor din fibra societății, prin marginalizare și condamnare la o agonie socială prelungită.
În decorul constând într-o sală de gimnastică, ne apar la deschiderea cortinei șase tineri frumoși, repetând exerciții de întreținere, construind așadar, la propriu, sub ochii spectatorilor, fizicul atletic ce stă la baza stereotipurilor despre masculinitate. Această primă imagine superficială va căpăta apoi profunzime pe măsură ce spectacolul avansează.”
Cristina Modreanu, Scena.ro, NR. 63 (1)/2024
„Dacă textul de față ar fi scris pentru teatru, ar trebui să încep cu aceste cuvinte: «Un tată și un fiu se află la câțiva metri unul de celălalt, într-un spațiu vast și gol.»“Întocmai cu aceste cuvinte debutează și spectacolul. Cu această reprezentare a spațiului dintre doi actori care poartă masca unui fiu și a unui tată, plasați la câțiva metri unul de celălalt – fragilitate versus duritate.Relația tată/fiu e primordială, e esența întregului spectacol și pendulează între absență și prezență, abundând în tăcere. Imaginea pentru care Andrei Măjeri optează este una a perspectivei unice care începe cu un nucleu (fiul), dar se sparge în bucăți, reconstituind în acest fel tatăl, mama, frații, bunicii, familia, prietenii și deci trauma. Un mecanism prin care toată lumea devine Louis, dar în care vezi exact cine stă în spatele lui – un fel de „ești suma oamenilor pe care îi întâlnești“. [...] Spectacolul Cine l-a ucis pe tata? este un spectacol în care totul este supus alchimiei și devine unitar, fără a fi prea politic și fără a fi prea emoționant, un spectacol care are măsură în toate elementele sale și care răstoarnă și chestionează ficțiunile societății. Pe de altă parte, devine un spectacol al reflecțiilor profunde despre viața de zi cu zi, care păstrează speranța (re)definirii și a înțelegerii.”
Claudian Șiman, „Cine l-a ucis pe tata?” Prezență și absență în dimensiunea 3D a egooului, https://matcaliterara.ro
„Cine l-a ucis pe tata? este un spectacol frumos despre identitate, precaritate și traumă familială, despre cum politica determină modul de a gândi și despre cum putem schimba propria mentalitate. Dar este și un spectacol cu șase actori care funcționează excelent, cu rigurozitate, ca grup de individualități într-o coregrafie și o polifonie bogate creativ și stricte ca execuție.”
Oana Stoica, Despre muncitori și copii, www.scena9.ro
