„Am repetat textul Savianei Stănescu - KILOMETRUL ZERO / The Revolution Project - în iunie/iulie 2020, la Teatrul Odeon, o instituție de cultură cu un repertoriu adeseori avangardist. Aici am traversat tema Revoluției din 1989, alături de patru actori extraordinari (Ioana Bugarin, Diana Gheorghian, Nicoleta Lefter și Alexandru Papadopol). Plini de adâncimi, modelați dintr-o materie primă inteligentă și sensibilă, ei își exercită arta pe muchia bine ascuțită a riscurilor scenice. Am găsit puncte comune și năzuiesc că am împărțit timp de calitate împreună.

KILOMETRUL ZERO nu are miza unui spectacol documentar, el fiind o pledoarie pentru puterea vindecătoare a imaginației, un gând aruncat către viețile curmate la Revoluție. Textul e unul poematic, cu o construcție bazată pe realitate, un plus de autoficțiune și un preaplin de fantezie. Saviana simte firesc estetica fragmentului. Ea are vocația detaliului. A imaginat patru personaje cărora li s-au refuzat cosmogonii, legați prin elementul de closure, împăcarea cu trecutul și privirea neresentimentară. Spectacolul nostru le vitrinizează existențele, le diferențiază subtil, oferindu-le un mediu angoasant, abandonându-i în cuburi de sticlă care se cer a fi sparte.

Glisăm dinspre realitatea voyeuristică a actorilor de la cabine, înspre definirea personajelor, apoi spre o pulverizare a ficțiunii, culminând cu realismul crud al unui eveniment eminamente polifonic - Revoluția română din 1989. Nostalgic, intuitiv, dar și subversiv, am tușat o evident imposibilă restitutio in integrum.

Decorul extrem de senzorial (o dioramă din scuturi de jandarmi, o ploaie de gloanțe etc.) a fost gândit de binecunoscutul scenograf Constantin Ciubotariu (artist vizual - Ioana Bodale), având detalii video preluate live din perspectivă subiectivă, conturând un cosmos tributar curentului Pop Art. Universul sonor cu iz 80-ist, simțit de Adrian Piciorea, este ombilical legat de acele timpuri. Spre final, spațiul gol devine mediul regăsirilor, trecutul capătă sens și măștile cad.

Relevanța proiectului, acum când orice reper pare să fie aneantizat, a constituit întrebarea fundamentală, perpetuă.

Am plecat de la premisa deloc modestă că generația mea (cei născuți după 90) trebuie pusă în contact intim cu acest eveniment zguduitor, ca într-o platformă de dialog. Ca echipă, am încercat să nu devenim didactici, ci să șarjăm jocul și joaca, pariind pe ele ca forme revelatoare. Viitor și trecut. Magneți cu poli opuși. Iar noi, fix la mijloc, încercând să înțelegem. O dată și încă o dată. Niciodată suficient.

Metodele noastre de a reinventa teatrul perpetuu au fost rescrise din rădăcină de pandemie. Totuși, în vremurile din urmă, am descoperit în noi artiștii un subestimat factor de elasticitate.

Teatrul are frumoasa calitate de a ne provoca perpetuu, ca o ștachetă ridicată de-o mână invizibilă. Dincolo de acest aproape imposibil salt pe verticală, el invită totodată la o predare de ștafetă, la comunicarea pe orizontală dintre arta actorului și arta regiei. Căutăm să ne împlinim prin teatru, prin frânturi de imagini revelate, cu jumătăți de glas. Suntem cu toții:

“O Cassandra buimacă, blestemată să profețească viitorul și să n-o creadă nimeni.”

(Saviana Stănescu, Kilometrul Zero)

Teatrul intuiește o salvare, dar cu siguranță una în grup.”

‍

Andrei Măjeri

‍